anotimpul lupilor

Armistiţiul lupilor

De mai bine de un an de zile alianţa formală, conjuncturală şi avidă de putere, supranumită USL se războieşte în fel şi chip, în interiorul ei, pentru supremaţie în teritoriu şi împărţirea funcţiilor. Din când în când, PSD, PNL şi PC mai atacau, declarativ sau prin moţiuni, puterea şi mai făceau deliciul scurgerilor de informaţii din culisele luptelor între liderii locali ai celor trei formaţiuni. Niciodată, însă, nu a existat frăţia din aceste zile.

O ciudată frăţie de cruce între cele trei formaţiuni politice ale USL, care nu se mai ceartă, nu mai au pretenţii de impunere a candidaturilor la judeţe şi primării ale reşedinţelor de judeţ şi nu mai au nimic de împărţit. Parcă se cunosc de o viaţă, parcă sunt fraţi de acelaşi sânge şi parcă au aceeaşi părinţi. Este tulburător să vezi alături, aproape ţinându-se de mînă, ca într-un roman de dragoste, pe Adrian Duicu, Liviu Mazilu şi Nicolae Tudorescu. Mult mai impresionantă este apariţia, de la naftalină, din neant, a uitatului Alexandru Ioan Morţun, care se simţea desul de bine şi de fericit alături de Adrian Duicu şi de Liviu Mazilu în faţa unor oameni care strigau, în faţa Prefecturii, „ieşi afară, javră ordinară!” Atâta fericire pe chipul lor şi atâta rânjet sinistru de adulmecare a sângelui proaspăt, încât dorinţa acestor oameni de a reveni la putere începe să fie nu numai patetică şi chiar patologică, maladivă. Ce spune asta despre politicieni şi despre politică? Ceva foarte simplu: Aceaste haite de lupi sunt atât de flămânde, încât au încetat să se mai confrunte pe un teritoriu pe care oricum nu mai găseau nimic de sfâşiat separat şi au trecut la o coabitare conjuncturală şi temporară, utilă doar încercării lor comune de a sfâşia cea mai mare dintre prăzi, o pradă încolţită în aceste zile şi de furia populaţiei. Aceşti lupi însetaţi de acelaşi sânge se vor sfâşia din nou între ei, ceva mai târziu, după ce vor fi pus mâna pe o pradă pe care nu se vor pricepe să o împartă echitabil. Asta dacă vor pune mâna pe acea pradă! Există şi varianta inversă, potrivit căreia haitele de lupi, ajunse la un armistiţiu, pe fondul foamei, se vor sfâşia între el, tot de foame. Adică lupii pot fi solidari în urmărirea unei prăzi, dar dacă prada le scapă, iar goana după ea a reuşit să îi obosească şi să îi înfometeze, în secunda următoare îşi vor arăta colţii unii altora şi se vor mânca unii pe alţii după cel mai sfânt principiu al selecţiei naturale, posibil doar în mijlocul pădurii şi în sălbăticie. În sălbăticia lor, lupii politici bipezi ce se pupă în bot, în faţa mulţimilor furioase, doar de dragul puterii pe care o adulmecă, sunt poate mai siniştri şi mai sângeroşi decât cei din sălbăticia pădurilor. Măcar adevăraţii lupi au onoare şi instinct, iar acest instinct al lor, aşa animalic cum este el, le dictează un anume cod de principii. Lupii de la USL nu mai au niciun fel de cod de principii, iar pentru ei nu mai contează decât faptul că au descoperit în furia mulţimii o breşă către puterea mult visată. Se spune că „schimbarea stăpânilor este bucuria nebunilor”, iar această poziţionare a unor politicieni în fruntea maselor revoltate şi a anarhiei generale, doar de dragul de a-şi vedea înfrânt adversarul, pe care în mod paşnic şi democratic nu este în stare să îl anihileze, este dovada şi mai clară a comportamentului poziţionat cu mult sub acela al unei fiare sălbatice, numite lup. Să facem totuşi exerciţii de imaginaţie şi să presupunem că liderii USL au găsit calea spre putere, în fruntea anarhiei generale din stradă. Dacă vor ajunge la butoane şi vor linişti mulţimea furioasă, oare acestă mulţime va trăi mai bine şi îi va fi potolită foamea, despre care se spune că a scos-o în stradă? Poate că sunt îndreptăţite toate aceste manifestaţii de protest, poate că oamenii au fost loviţi crunt de măsurile de contracarare a crizei, dar protestele sunt îndreptate împotriva întregii clase politice din România. Protestatarii cer alegeri anticipate şi demisii, dar poate că nu vor să aibă lângă ei oameni politici care să le rânjească în faţă, cu gândul că vor fi următorii lor conducători. Cam aşa ar trebui să fie un protest adevărat. Faptul că demonstranţii paşnici, dar şi ultraşii se simt bine să urle din spatele unor lideri politici care se pupă şi se iubesc sub ochii lor, demonstrează doar politizarea unei aşazise revoluţii. La fel ca în decembrie 1989!