Se afișează postările cu eticheta reportaj. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta reportaj. Afișați toate postările

marți, mai 10, 2011

„Românii noştri se declară vlahi, dar fără să ştie de ce!”



Milenko Stefanović este un român autentic, stabilit de peste 20 de ani în Serbia. Era un copil când a fugit din România, unde locuia la Timişoara. Pe vremuri, se numea Ştefan, dar după ce a fugit peste graniţă şi a ajuns în Serbia, şi-a schimbat numele de trei ori. În general spune că nu a avut probleme majore cu autorităţile sârbe, dar s-a implicat profund în lupta acestora pentru afirmarea identităţii culturale şi religioase. Astăzi Milenko Stefanović este director al ziarului „Vorba Noastră“ şi se ocupă de turism, în staţiunea Gamzigrad, din apropiere de Zaječar.



Prima oară l-am întâlnit pe o terasă de vară a unui local severinean. Era însoţit de Boiko Stan­covici, un alt român care în­cearcă de mulţi ani să lupte pentru drep­turile etnicilor ro­mâni din Valea Timocului, oameni pe care, mult prea nedrept, autorităţile sârbe îi numesc vlahi. S-a recomandat simplu: Mile! Am aflat, atunci, că este român autentic, pro­venind din Timişoara, însă, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă a luat calea exilului. Totuşi, fostul Ştefan, acum Milenko Stefanović, se simte bine printre românii din Valea Timocului, pe care încearcă de multă vreme să îi trezească la realitate şi pentru care scrie cu pasiune la un ziar autentic de limba română, numit „Vorba Noastră“. Ziarul este editat de Mişcarea Democrată a Ro­mânilor din Serbia. Mai întâi a condus acest ziar ca redactor-şef, dar unele neînţelegeri ma­jore cu patronatul l-au făcut să demisioneze. „Eu am fost pre­şedinte de Comitet Executiv şi redactor şef la <> şi m-am certat un pic cu ei şi mi-am dat demisia. Le-am spus că pot ei să îi tragă în piept pe vlahii ăştia de aici, dar pe mine nu, eu sunt român timişorean, eu doar trăiesc aici. Nimeni nu ştie să scrie şi să citească româneşte, dar vrea să editeze ziar. Până la urmă românii din Vojvodina, când au auzit că eu mi-am dat demisia au fost nemulţumiţi”, povesteşte Milenko Stefanović acel episod din viaţa sa. Mai apoi a cedat rugăminţilor celor de la Miş­carea Democrată a Românilor din Serbia, condusă, de aproape 20 de ani, de Dimitrje Kraču­nivić, şi s-a reîntors la ziar, ca director. „După ce am plecat nu mai avea cine să le scoată ziarul, au dat pentru 1000 de bucăţi, la Kladovo, 700 de euro, dar acum după ce m-am întors, eu aici lucrez degeaba, le-am găsit om aici în Zaječar, care are tipografia lui şi care ia doar 150 de euro pentru 1000 de exem­plare. Ca director, eu m-am detaşat de politică, pentru că trebuie să luptăm pentru drep­turile românilor nu pentru po­litica sârbilor”, povesteşte, cu năduf, despre reîntoarcerea la ziar, Milenko Stefanović. Mile, aşa cum îi spun prietenii, este un om blajin şi cumpătat, care îşi cântăreşte cu înţelepciune fiecare cuvânt, un om trecut prin multe şi un român pur-sânge. În afară de slujba de la ziar, de unde spune că nu ia mare lucru şi că face presă din pasiune şi din dorinţa de a vedea împlinite visele etnicilor români de afirmare a identităţii, Mile se ocupă şi de turism. Şi nu oriunde, ci într-o staţiune aflată aproape de oraşul Zaječar şi de vestigiile romane de la Felix Romuliana. Staţiunea se nu­meşte Gamzigrad şi este de o frumuseţe rară. Şi pensiunea lui Milenko Stefanović este la fel de arătoasă, iar serviciile prestate sunt destul de ieftine. Astfel, la doar 2 – 3 euro se poate închiria o cameră. Cei care fac rezervări din timp, pot beneficia de întreaga pensiune, tot la preţuri care sfidează orice concurenţă. Pensiunea este concepută în sistem self – service şi ospi­ta­litatea cu care oamenii locurilor te întâmpină, la tot pasul, te face să te reîntorci cu plăcere. Zona este una mirifică, dar cu toate acestea, preţurile per­ce­pute atât la cazare, cât şi la terenuri sunt foarte mici, semn, probabil, că pe de o parte cererea e mai mică decât oferta, iar pe de altă parte, se doreşte încurajarea turismului.

„Nu există vlahi!”

Milenko Stefanović vorbeşte cu multă dragoste despre dubla sa pasiune, de jurnalist şi operator de turism, însă pre­zenţa sa în presa românească are şi conotaţii pur senti­men­tale. Aproape pe nimic, Mile lucrează la ziar, face traduceri, deoarece ziarul „Vorba Noastră” este bilingv, face reportaje pe teren şi pregăteşte o lucrare istorică despre etnogeneza vla­hilor şi despre drama acestora de a se fi trezit că sunt români, uitaţi de patria mamă, denumiţi, cu multă răutate, vlahi. Milenko Stefanović se destăinuie, cu multă durere în suflet. Vorbele sale conţin parcă rezonanţa unei amărăciuni nesfârşite şi a unui vis neîmplinit, atunci când este vorba despre soarta românilor din Valea Timocului: „În zona asta sunt 100 de asociaţii de vlahi, ei se vând şi de declară români sau vlahi, după in­teresele de moment. Eu pre­gătesc o etnogeneză despre vla­hismul acesta. Oamenii din sate când sunt întrebaţi ce limbă vorbesc, spun că româneşte, nu vlăheşte, dar se declară vlahi, fără să ştie de ce. Sunt circa 300.000 de români aici în Valea Timocului. Când se declară, spun că sunt vlahi, pentru că multora le e ruşine să se declare români, sârbii le-au oferit o teorie cu care i-au intoxicat. Le-au spus să nu vorbească ro­mâneşte că e cea mai urâtă limbă, că românii sunt sifilitici. Unul care a făcut facultate în România îi e ruşine să se declare român. Pe români, aici, nu îi recunoaşte nimeni. Vlah şi român e totuna. Toţi aştia sunt vlahi. Sunt 88 de biserici în satele astea, pe care românii le-au construit, sunt 14 mănăstiri dărâmate. Biblioteca din Bucu­reşti a vrut să cumpere toate numerele ziarului nostru, în care să scriem despre mănăs­tirile româneşti dispărute. Pri­marul de aici a primit cheia oraşului Călăraşi. Se declară prieten al românilor, dar el e cel mai rău de aici şi împreună cu Episcopul Iustin, urăsc românii. Bosko Ničič a interzis emisiunile la televiziunea locală”.

Romeo CRÎŞMARU

marți, aprilie 12, 2011

amintiri de partizan




Amintirile partizanului sârb Voja

A păşit, destul de sigur pe el, în cel de-al zecelea deceniu de viaţă. La cei 91 de ani ai săi, Vojslav Ianković sau Deda Voja, cum îi spun, cu respect consătenii din mica localitate sârbească de la Dunăre, Prahovo, poate spune că a trecut prin cele mai cumplite încercări ale vieţii şi a văzut destul, cât nu ar avea timp să povestească, în detaliu nepoţilor. Fostul partizan al lui Tito, care se recomandă „român, supus sârb”, se destăinuie cititorilor noştri, după o viaţă plină de neprevăzut, demnă de un adevărat roman de aventuri.

Cu o curiozitate aproa­pe maladivă, după ce un bun prieten sârb, cu­nos­cutul interpret Dragiša Pau­no­vić (Japonezul), ne-a povestit des­pre vecinul său partizan pen­sionar, plecăm către Serbia. E o zi ploiasă şi o vreme ne­prie­te­noasă. Drumul este relativ lung, dar infrastructura rutieră destul de bună, chiar mult mai bună decât multe artere de cir­culaţie din patria noastră, ­Ro­m­ânia. De la Kladovo, drumul şer­puieşte uşor către Negotin. Aproape de micul oraş sârb, pe ma­lul Dunării, un sătuc, apa­rent neînsemnat se conturează printre pâcla ceţoasă de afară. Case semeţe şi arătoase, cu curţi mari şi grădiniţe cu flori, cum numai la gospodarii sârbi poţi întâlni, îţi încântă privirea, deşi frumuseţea caselor con­tra­s­tează uşor cu starea drumu­ri­lor, destul de „obosite”. O luăm pe strada principală, fără să ştim sigur unde trebuie să a­jun­­gem. Căutăm casa Ja­po­ne­zu­lui, despre care ştim doar un sin­gur amănunt: este o casă im­petuoasă. Întrebăm o doam­nă, care din păcate nu ştie ro­mâ­neşte: „Razumet rumunski?” „Nije!” – vine şi răspunsul. To­tuşi termenul „japanci” (ja­po­ne­zul) o face să înţeleagă ce că­u­tăm. Ne arată politicos o casă aflată în urma noastră, la circa 50 de metri, în faţa căreia, ja­po­ne­zul deja ieşise la poartă. Gaz­dă primitoare, Dragiša Pau­no­vić ne invită în living şi pleacă să îl caute pe deda Voja. Dă câ­te­va telefoane mai întâi, dar dis­cută mai mult în sârbeşte cu inter­locutorul de la celălalt ca­păt al firului. După vreo 10 mi­nu­te se întoarce triumfător: „Apoi l-am găsit, vine numai­de­cât!“ Mai trece circa o jumătate de oră şi pe uşă intră semeţ, aju­tându-se de bastonul din do­tare, un bătrân, căruia nu îi dai mai mult de circa 75 – 76 de ani. Îşi scoate pălăria şi se aşea­ză. Este Vojslav Ianković, par­ti­za­nul! Cei din încăpere i se adre­sea­ză politicos: „Ia loc deda Vo­ja, bei ceva?“ „Apoi cum nu, u­na de-aia mică şi bună iau aşa din fugă, că doar altfel nu vă spui nimica!“, replică bătrânul partizan. Este servit în regim de ur­genţă şi după ce gustă tac­ti­cos din licoarea aurie, Voja tr­e­ce la depănat amintiri. E o plă­ce­re să-l asculţi, vorbind în gra­iul acela rumânesc, pe care nu­mai prin Banatul sârbesc îl mai auzi. Mai amestecă vorbele cu ter­meni din limba sârbă, dar Ja­ponezul e pe fază şi ne tra­du­ce imediat.

O viaţă ca un roman

Deda înseamnă, în româ­neş­te, „bunicule, taicule, mo­şu­le“. De aceea lui Vojslav Ian­ko­vić i se spune „deda Voja“. Voj­slav Ianković a luptat ca par­tiz­an, între 1943 şi 1945, într-un, din gherilele de sub comanda lui Iosip Broz Tito. Îşi aminteşte cu groază acele vremuri şi spu­ne că degeaba a consemnat is­to­ria eroismul fără egal al pa­r­ti­za­nilor, pentru că acolo, în munţi, cei care îşi puneau în pe­ricol viaţa pentru patria iu­go­sla­vă aveau temeri ne­nu­mă­ra­te. Voija ilustrează perfect, în doar câteva cuvinte acele vre­muri în care stătea cu moartea la masă: „Dă-i mă dracului de cu­rajoşi, erau curajoşi pentru că veneau ăia cu katiuşa, dar alt­fel ne-ar fi omorât ăia ca pe dra­cu!” Totuşi, deda Voia re­cu­noaş­te că fiind mobilizat în ar­ma­ta iugoslavă şi repartizat în unele din gherilele de partizani, a luptat cu eroism pentru ţară şi a făcut nenumărate fapte de vi­tejie. „Erau multe grupuri, ale lui Tito, ale lui Draja şi multe altele, a fost greu!”, îşi amin­teş­te, oftând din tot sufletul său încă tânăr, bătrânul partizan. În anul 1943, când partizanii iu­go­slavi începuseră să im­pre­sio­ne­ze lumea, Vojslav Ianković avea 23 de ani. Avea familie şi doi co­pii. Feţiţa cea mare avea 4 ani, iar băiatul avea 3 ani. Şi-a lăsat nevasta şi micuţii cu ochii în lacrimi şi a plecat să îşi apere patria. Între 1943 şi 1945 a lup­tat cu eroism, iar la sfârşitul răz­boiului a fost liberat. S-a în­tors acasă şi şi-a revăzut soţia şi copii. Credea că poate lăsa în ur­mă clipele de groază, anii de răz­boi, trupele de gherilă şi poa­te să îşi vadă liniştit de viaţa sa. Nu a fost să fie întocmai aşa. A sunat mobilizarea din nou şi partizanul a fost chemat la răz­boi. Doar că bietul om se să­tu­ra­se până peste cap şi nu a mai vrut să îşi rişte viaţa. Cu orice preţ, deşi gestul de a refuza mo­bi­lizarea i-ar fi putut fi fatal.

Dezertor şi fugar în România

Ca să scape de urgie, Voj­slav Ianković şi-a luat familia şi a fugit în România. S-a stabilit la Izvoarele, în judeţul Me­he­dinţi. Aici, primarul comunei l-a înregistrat la starea civilă cu un nu­me românesc, ca să i se piar­dă urma. „De azi înainte te nu­meşti Popescu Victor! Ai pri­ce­put?”, i-a spus primarul, după cum îşi aminteşte Voja. „A fost o perioadă frumoasă şi liniştită şi am putut să îmi cresc liniştit copilaşii. Poate că nu mai reve­neam niciodată la Prahovo, dar a apărut un necaz mare în fa­mi­lia mea. Bunicul din partea ma­mei mele era grav bolnav, era singur şi avea nevoie de aju­tor. A trebuit să risc şi să vin la el!”, îşi aminteşte, cu lacrimi în ochi fostul luptător de ghe­ri­lă. Aşa că şi-a luat familia, şi-a luat rămas bun de la prietenii din România şi a plecat să treacă Dunărea cu vaporaşul, pe la Kladovo. Abia ce a pus pi­cio­rul pe pământul Iugoslaviei şi a fost pe loc arestat. Tre­cu­se­ră vreo 3 ani, dar statul sârb nu l-a uitat. Dezertarea se plătea scump în acele vremuri destul de tulburi, iar refuzul lui Voja de a se duce la luptă cu par­ti­za­nii nu putea trece nepedepsit de legile din statul vecin.

În închisoarea de la Niš

„M-au legat cu sârmă de mâini, în loc de cătuşe, apoi am fost aruncat într-o dubă şi dus în faţa tribunalului. Nu a mai durat mult şi am fost închis la o închisoare de lângă Niš. La închisoare am fost dus de unul care era de pe la noi de aici şi mă păzea cu străşnicie, nu îşi lua arma dinspre mine. Îmi spunea că nu vrea să mă lase să fug iară în România. Păi şi dracul fuge de voi”, îşi aminteşte Voja crâmpeie din drumul către puşcărie. A stat 8 luni la puşcărie şi a tremurat pentru viaţa lui, dar Dumnezeu i-a ajutat. Într-o zi, pe când era dus să facă curăţenie în biroul comandantului închisorii, a aflat că un înalt demnitar din zonă era plecat la o conferinţă la Paris, dar urma să vină şi, să dea o amnistie celor care erau închişi la Niš. Deşi nu avea decât patru clase, pentru că părinţii lui nu au avut posibilitatea să îl trimită la şcoală, tânărul Voja a reuşit să îi uimească prin ascuţimea minţii pe cei de la închisoare, care la scurt timp l-au îndrăgit. A făcut chiar şi un cântec despre arestarea sa, iar colegii de celulă îl aplaudau. „Când toată lumea doarme, vine DUBA lui Tito şi îl cheamă să îl bage la apă şi să-l pedepsească, aşa era o parte din cântecul meu. A doua zi am fost chemat la comandantul închisorii şi acesta m-a întrebat câtă şcoală am. Nu i-a venit să creadă că am doar patru clase. Atunci mi-a strâns mâna şi mi-a spus că gata, mi-a venit vremea să plec. Eu am crezut că vrea să mă omoare, că mi-a sunat ceasul. Dar el i-a chemat pe unii şi le-a spus să dea cu mine afară, să plec acasă”, povesteşte Voja.

Din nou liber

Voja s-a întors acasă şi a început să lucreze în agricultură. A mai muncit şi la combinatul din Prahovo şi a reuşit să îşi crescă cu greu copilaşii. Astăzi îşi mângâie bătrâneţea doar cu copiii şi cei doi nepoţi, pentru că soţia i-a murit. Fata lucrează şi locuieşte în SUA, iar unul din nepoţi este inginer de fizică atomică. În rest, bătrânul partizan din Prahovo, „român, supus sârb”, cum îi place să îşi spună este foarte supărat pe sârbi că nu poate asculta slujbele religioase în limba română, dar şi pentru că la el în sat nu există o biserică românească. Ar vrea să construiască una, pe un teren de la marginea satului, pe care vrea să îl închirieze, dar parcă nu mai are atâta vlagă, iar vremurile tinereţii sale sunt departe, cufundate prin negura anilor. Plecăm spre România şi parcă drumul e mai anevoios ca la venire. Poveştile bătrânului sunt tulburătoare, iar viaţa sa plină de pilde.

reportaj în Serbia




“Japonezul” tuturor românilor 

Se numeşte Dragiša Paunović, s-a născut şi trăieşte la Prahovo, în Serbia, dar inima îi bate româneşte. Un artist complet, care, de peste douăzeci de ani, încântă sufletele a mii de români din toată Europa, Dragiša Paunović este cunoscut iubitorilor de muzică populară sub numele de „Japonezul“ sau „Japanci“, cum se spune în sârbeşte. Din pragul casei sale din Prahovo, artistul îşi deschide sufletul pentru toţi cititorii IDS.

Boala sa este talentul, iar una dintre piesele de pe albumul „Am iubit cu gând curat“, parcă ar vrea să şi contureze ideea: „Grea e, Doamne, boala mea!“ De douăzeci de ani, cel supranumit „Japonezul“ cucereşte cu mu­zica sa limpede sufletele ro­mânilor de pretutindeni şi le face acestora momentele unice ale vieţii, unele de neuitat. Aproape că nu mai ştie la câte nunţi a cântat, în satul natal – Prahovo, în Banatul Sârbesc şi în Banatul românesc, în toată Oltenia şi chiar în Europa. I-a acompaniat, de-a lungul anilor, pe mai toţi marii interpreţi români de muzică populară şi a luat zeci de premii. Este un om realizat, iar casa lui din Prahovo se învârte după soare. Chiar şi aşa, dacă îl întrebi ce îşi mai doreşte de la viaţă, Dragiša Paunović spune sigur pe el: „Vreau să cânt pentru sufletele tuturor românilor mei!“

Carieră de succes

Spuneam că „Japonezul” nu mai ştie exact la câte nunţi a cântat şi nici câte mii şi mii de români a fascinat cu melodiile sale. Dar ştie precis că muzica este viaţa sa, vocea este cea mai mare comoară pe care Dum­nezeu i-a dăruit-o, iar formaţia sa numită „Japanci“ este sfântă. Aşa cum la fel de sfântă e şi familia sa. Timp de peste două decenii, Dragiša Paunović a cântat, după cum chiar el o spune, „nu cu vocea, ci cu inima“. De-a lungul timpului, a realizat zeci de concerte, iar comunităţile româneşti din Serbia, Austria, Germania, Fran­ţa, Italia sau Spania îl cunosc ca pe un frate ce le binecuvântează dorul de patrie. De fapt, chiar satul său natal, Prahovo, este locuit de etnici români,oameni care sunt cu toţii plecaţi la muncă în străinătate, din tată în fiu. „Japonezul” a concertat în faţa românilor, pe scenele din Timişoara, Craiova, Oradea, Bistriţa, Cluj-Napoca. A fost şi la Severin, unde a câştigat o menţiune, la Festi­valul „Cântecele Românilor de Pretutindeni“, din 25 octombrie 2007. A cântat pentru prima oară la 14 ani, iar la 15 ani a cântat la prima sa nuntă, nu cu vocea, ci cu acordeonul. Tot ca instrumentist a acompaniat nume celebre, precum: Maria Ciobanu, Ştefania Rareş, An­gelica Stoican, Ion Dolănescu, Nelu Bălăşoiu, Maria Cornescu, Ileana Ciuculete, Petrică Moisă, Vasile Cornea. S-a inspirat me­reu din tezaurul de folclor ine­pu­izabil al Văii Timocului, iar, cu timpul, şi-a adus aportul la îmbogăţirea tezaurului folcloric, scriindu-şi singur textele şi melodiile. Numai în Serbia sa na­tală a editat peste 20 de al­bume. Dragiša Paunović nu este numai un vocalist, el stă­pânind la perfecţie mai multe ins­tru­mente, cu excepţia trom­petei şi a saxofonului, pe care le-a lăsat în seama fiului său Igor.

Acasă la „Japonezul”

Curioşi să discutăm cu ar­tistul popular, i-am făcut o vizită acasă la Prahovo. O localitate micuţă, cu aproape 2000 de lo­cuitori, Prahovo este aşezat chiar la malul Dunării, exact în dreptul localităţii româneşti Porţile de Fier II. Este celebră pentru portul industrial şi pentru terminalele petroliere pe care americanii le-au bombardat în timpul atacului asupra fostei Iugoslavii. Dar Prahovo mai e celebru pentru încă ceva! Se află la doar o aruncătură de băţ de hidrocentrala de la PF II, iar pe timpul embargoului, în cariera de la marginea satului, românii vindeau sîrbilor, pe mărci ger­mane, carburanţii atât de că­utaţi. Fiind învecinat cu şan­tierul hidrocentralei, muncitorii mergeau frecvent în Prahovo pentru a savura o piva (bere) sau pentru a munci la sârbi pentru un bănuţ în plus. Dragiša Paunović locuieşte într-o casă deosebit de frumoasă, de pe strada principală. O curte mare, dar şi o sufragerie imensă te îmbie parcă să nu mai pleci de la interpret. La o Kafă şi o šlibo­vica, Japonezul deapănă amin­tiri. Se plânge că nu prea mai merge treaba, pentru că la el, în Valea Timocului, nu se mai fac nunţi. „Toţi sunt plecaţi în afară şi fac petrecerea de nuntă acolo, nu mai vin acasă!”, spune, cu amărăciune Dragiša Paunović. „Pe vremuri, o nuntă de-a noastră dura patru zile, dar acum nicio zi nu mai ţine. Nu mai au oamenii nici de unele şi nu le mai arde de nunţi, iar preoţii de aici de la noi îi jupoaie de bani!“, se mai plânge Ja­ponezul. Dar mai are o speranţă: „Suntem români şi nouă ne place să chefuim, suntem oa­meni veseli şi neînfricaţi, iar la români petrecere fără muzicanţi nu este. Le cânt şi le voi cânta românilor mei, oriunde ar fi ei, până voi muri!“