amintiri de partizan

Amintirile partizanului sârb Voja

A păşit, destul de sigur pe el, în cel de-al zecelea deceniu de viaţă. La cei 91 de ani ai săi, Vojslav Ianković sau Deda Voja, cum îi spun, cu respect consătenii din mica localitate sârbească de la Dunăre, Prahovo, poate spune că a trecut prin cele mai cumplite încercări ale vieţii şi a văzut destul, cât nu ar avea timp să povestească, în detaliu nepoţilor. Fostul partizan al lui Tito, care se recomandă „român, supus sârb”, se destăinuie cititorilor noştri, după o viaţă plină de neprevăzut, demnă de un adevărat roman de aventuri.

Cu o curiozitate aproa­pe maladivă, după ce un bun prieten sârb, cu­nos­cutul interpret Dragiša Pau­no­vić (Japonezul), ne-a povestit des­pre vecinul său partizan pen­sionar, plecăm către Serbia. E o zi ploiasă şi o vreme ne­prie­te­noasă. Drumul este relativ lung, dar infrastructura rutieră destul de bună, chiar mult mai bună decât multe artere de cir­culaţie din patria noastră, ­Ro­m­ânia. De la Kladovo, drumul şer­puieşte uşor către Negotin. Aproape de micul oraş sârb, pe ma­lul Dunării, un sătuc, apa­rent neînsemnat se conturează printre pâcla ceţoasă de afară. Case semeţe şi arătoase, cu curţi mari şi grădiniţe cu flori, cum numai la gospodarii sârbi poţi întâlni, îţi încântă privirea, deşi frumuseţea caselor con­tra­s­tează uşor cu starea drumu­ri­lor, destul de „obosite”. O luăm pe strada principală, fără să ştim sigur unde trebuie să a­jun­­gem. Căutăm casa Ja­po­ne­zu­lui, despre care ştim doar un sin­gur amănunt: este o casă im­petuoasă. Întrebăm o doam­nă, care din păcate nu ştie ro­mâ­neşte: „Razumet rumunski?” „Nije!” – vine şi răspunsul. To­tuşi termenul „japanci” (ja­po­ne­zul) o face să înţeleagă ce că­u­tăm. Ne arată politicos o casă aflată în urma noastră, la circa 50 de metri, în faţa căreia, ja­po­ne­zul deja ieşise la poartă. Gaz­dă primitoare, Dragiša Pau­no­vić ne invită în living şi pleacă să îl caute pe deda Voja. Dă câ­te­va telefoane mai întâi, dar dis­cută mai mult în sârbeşte cu inter­locutorul de la celălalt ca­păt al firului. După vreo 10 mi­nu­te se întoarce triumfător: „Apoi l-am găsit, vine numai­de­cât!“ Mai trece circa o jumătate de oră şi pe uşă intră semeţ, aju­tându-se de bastonul din do­tare, un bătrân, căruia nu îi dai mai mult de circa 75 – 76 de ani. Îşi scoate pălăria şi se aşea­ză. Este Vojslav Ianković, par­ti­za­nul! Cei din încăpere i se adre­sea­ză politicos: „Ia loc deda Vo­ja, bei ceva?“ „Apoi cum nu, u­na de-aia mică şi bună iau aşa din fugă, că doar altfel nu vă spui nimica!“, replică bătrânul partizan. Este servit în regim de ur­genţă şi după ce gustă tac­ti­cos din licoarea aurie, Voja tr­e­ce la depănat amintiri. E o plă­ce­re să-l asculţi, vorbind în gra­iul acela rumânesc, pe care nu­mai prin Banatul sârbesc îl mai auzi. Mai amestecă vorbele cu ter­meni din limba sârbă, dar Ja­ponezul e pe fază şi ne tra­du­ce imediat.

O viaţă ca un roman

Deda înseamnă, în româ­neş­te, „bunicule, taicule, mo­şu­le“. De aceea lui Vojslav Ian­ko­vić i se spune „deda Voja“. Voj­slav Ianković a luptat ca par­tiz­an, între 1943 şi 1945, într-un, din gherilele de sub comanda lui Iosip Broz Tito. Îşi aminteşte cu groază acele vremuri şi spu­ne că degeaba a consemnat is­to­ria eroismul fără egal al pa­r­ti­za­nilor, pentru că acolo, în munţi, cei care îşi puneau în pe­ricol viaţa pentru patria iu­go­sla­vă aveau temeri ne­nu­mă­ra­te. Voija ilustrează perfect, în doar câteva cuvinte acele vre­muri în care stătea cu moartea la masă: „Dă-i mă dracului de cu­rajoşi, erau curajoşi pentru că veneau ăia cu katiuşa, dar alt­fel ne-ar fi omorât ăia ca pe dra­cu!” Totuşi, deda Voia re­cu­noaş­te că fiind mobilizat în ar­ma­ta iugoslavă şi repartizat în unele din gherilele de partizani, a luptat cu eroism pentru ţară şi a făcut nenumărate fapte de vi­tejie. „Erau multe grupuri, ale lui Tito, ale lui Draja şi multe altele, a fost greu!”, îşi amin­teş­te, oftând din tot sufletul său încă tânăr, bătrânul partizan. În anul 1943, când partizanii iu­go­slavi începuseră să im­pre­sio­ne­ze lumea, Vojslav Ianković avea 23 de ani. Avea familie şi doi co­pii. Feţiţa cea mare avea 4 ani, iar băiatul avea 3 ani. Şi-a lăsat nevasta şi micuţii cu ochii în lacrimi şi a plecat să îşi apere patria. Între 1943 şi 1945 a lup­tat cu eroism, iar la sfârşitul răz­boiului a fost liberat. S-a în­tors acasă şi şi-a revăzut soţia şi copii. Credea că poate lăsa în ur­mă clipele de groază, anii de răz­boi, trupele de gherilă şi poa­te să îşi vadă liniştit de viaţa sa. Nu a fost să fie întocmai aşa. A sunat mobilizarea din nou şi partizanul a fost chemat la răz­boi. Doar că bietul om se să­tu­ra­se până peste cap şi nu a mai vrut să îşi rişte viaţa. Cu orice preţ, deşi gestul de a refuza mo­bi­lizarea i-ar fi putut fi fatal.

Dezertor şi fugar în România

Ca să scape de urgie, Voj­slav Ianković şi-a luat familia şi a fugit în România. S-a stabilit la Izvoarele, în judeţul Me­he­dinţi. Aici, primarul comunei l-a înregistrat la starea civilă cu un nu­me românesc, ca să i se piar­dă urma. „De azi înainte te nu­meşti Popescu Victor! Ai pri­ce­put?”, i-a spus primarul, după cum îşi aminteşte Voja. „A fost o perioadă frumoasă şi liniştită şi am putut să îmi cresc liniştit copilaşii. Poate că nu mai reve­neam niciodată la Prahovo, dar a apărut un necaz mare în fa­mi­lia mea. Bunicul din partea ma­mei mele era grav bolnav, era singur şi avea nevoie de aju­tor. A trebuit să risc şi să vin la el!”, îşi aminteşte, cu lacrimi în ochi fostul luptător de ghe­ri­lă. Aşa că şi-a luat familia, şi-a luat rămas bun de la prietenii din România şi a plecat să treacă Dunărea cu vaporaşul, pe la Kladovo. Abia ce a pus pi­cio­rul pe pământul Iugoslaviei şi a fost pe loc arestat. Tre­cu­se­ră vreo 3 ani, dar statul sârb nu l-a uitat. Dezertarea se plătea scump în acele vremuri destul de tulburi, iar refuzul lui Voja de a se duce la luptă cu par­ti­za­nii nu putea trece nepedepsit de legile din statul vecin.

În închisoarea de la Niš

„M-au legat cu sârmă de mâini, în loc de cătuşe, apoi am fost aruncat într-o dubă şi dus în faţa tribunalului. Nu a mai durat mult şi am fost închis la o închisoare de lângă Niš. La închisoare am fost dus de unul care era de pe la noi de aici şi mă păzea cu străşnicie, nu îşi lua arma dinspre mine. Îmi spunea că nu vrea să mă lase să fug iară în România. Păi şi dracul fuge de voi”, îşi aminteşte Voja crâmpeie din drumul către puşcărie. A stat 8 luni la puşcărie şi a tremurat pentru viaţa lui, dar Dumnezeu i-a ajutat. Într-o zi, pe când era dus să facă curăţenie în biroul comandantului închisorii, a aflat că un înalt demnitar din zonă era plecat la o conferinţă la Paris, dar urma să vină şi, să dea o amnistie celor care erau închişi la Niš. Deşi nu avea decât patru clase, pentru că părinţii lui nu au avut posibilitatea să îl trimită la şcoală, tânărul Voja a reuşit să îi uimească prin ascuţimea minţii pe cei de la închisoare, care la scurt timp l-au îndrăgit. A făcut chiar şi un cântec despre arestarea sa, iar colegii de celulă îl aplaudau. „Când toată lumea doarme, vine DUBA lui Tito şi îl cheamă să îl bage la apă şi să-l pedepsească, aşa era o parte din cântecul meu. A doua zi am fost chemat la comandantul închisorii şi acesta m-a întrebat câtă şcoală am. Nu i-a venit să creadă că am doar patru clase. Atunci mi-a strâns mâna şi mi-a spus că gata, mi-a venit vremea să plec. Eu am crezut că vrea să mă omoare, că mi-a sunat ceasul. Dar el i-a chemat pe unii şi le-a spus să dea cu mine afară, să plec acasă”, povesteşte Voja.

Din nou liber

Voja s-a întors acasă şi a început să lucreze în agricultură. A mai muncit şi la combinatul din Prahovo şi a reuşit să îşi crescă cu greu copilaşii. Astăzi îşi mângâie bătrâneţea doar cu copiii şi cei doi nepoţi, pentru că soţia i-a murit. Fata lucrează şi locuieşte în SUA, iar unul din nepoţi este inginer de fizică atomică. În rest, bătrânul partizan din Prahovo, „român, supus sârb”, cum îi place să îşi spună este foarte supărat pe sârbi că nu poate asculta slujbele religioase în limba română, dar şi pentru că la el în sat nu există o biserică românească. Ar vrea să construiască una, pe un teren de la marginea satului, pe care vrea să îl închirieze, dar parcă nu mai are atâta vlagă, iar vremurile tinereţii sale sunt departe, cufundate prin negura anilor. Plecăm spre România şi parcă drumul e mai anevoios ca la venire. Poveştile bătrânului sunt tulburătoare, iar viaţa sa plină de pilde.