Un nou început

Un nou început

Fiecare început de an nou înseamnă noi speranţe, noi vise, noi planuri şi noi abordări. De fiecare dată când, după zile libere de Anul Nou, ne întoarcem la serviciu, ne face planuri măreţe, încercăm să evaluăm greşelile din anul precedent, să uităm neîmplinirile sau după caz să le analizăm, pentru a vedea unde am greşit şi ce nu mai trebuie să repetăm şi privim încrezători către viitor. Indiferent cum am privi, însă, lucrurile, avem în faţa noastră un nou şi tentant început.

Am intrat voioşi în anul 2011, ne-am bucurat în noaptea de Revelion, fiecare în felul nostru şi în locul unde ne-a găsit trecerea spre anul cel nou. În acea clipă, cât o fărâmă de timp, în care am agitat sticla de şampanie şi am ciocnit bucuroşi paharele, spunându-ne „La mulţi ani!”, am plănuit felurite moduri de a o lua de la capăt, nu numai cu numărarea lunilor şi a zilelor, aceleaşi de ani şi ani, ci şi cu înţelepciunea unui an mai în vârstă. Nu ştim dacă ar trebui să ne bucurăm că a venit 2011 sau să ne întristăm! Să ne bucurăm că am mai încheiat un an, cu bune şi cu rele, dar să ne întristăm că în roata nemiloasă a vieţii noastre, o roată care ştie să se învârtă doar înainte, am mai îmbătrânit cu un an! Indiferent cum am privi lucrurile, o certitudine rămâne: scurgerea nemiloasă a timpului nu poate fi nici oprită nici amânată, iar noi oamenii, bieţi muritori într-o imensitate cosmică, ne numărăm cu disperare şi platitudine anii către vremea senectuţii. Anii, prea puţini, infinit de puţini, pe care viaţa ni-i oferă nouă oamenilor. În condiţiile în care speranţa de viaţă la noi se învârte undeva în jurul vârstei de 70 – 75 de ani, medităm, în primele zile ale lui ianuarie, la ceea ce este de fapt scurta şi intensa noastră existenţă. Cât trăim de fapt, cât putem gusta din cupa de ambrozie a vieţii, câţi ani avem la îndemână de fapt? Primi 20 de ani din viaţă sunt magici, conţin copilăria noastră, amintirea părinţilor, a bunicilor, a fraţilor sau surorilor şi a jocurilor copilăriei, conţin anii irepetabili ai şcolii şi ai formării noastre ca oameni. Între 20 şi 50 de ani ne sedimentăm viaţa, ne întemeiem familiile şi ne creştem copiii. Treizeci de ani care trec ca un vis aievea, ca un foc de artificii şi la capătul cărora ne trezim din tinerii părinţi îndrăgostiţi şi grijulii cu bebeluşii noştri la maturii cu calitate şi diplomă de socri, bunici, rătăcitori pe drumurile spitalelor şi uitaţi de copiii noştri, care au, de acum, cu totul alte treburi mai importante, cu totul alte preocupări şi cu totul alte persoane pe care să le mângâie. I-am crescut cu sudoare şi nopţi nedormite, i-am trimis la şcoli înalte şi le-am modelat caracterul. După care ei, copilaşii noştri, devin părinţi, devin oamenii pe umerii cărora lăsăm societatea, credinţa noastră în mai bine, idealurile noastre. Repetabila povară! Din când în când, ei copiii noştri ne mai vizitează şi ne mai povestesc fărâme din existenţa lor, dar pleacă repede, pentru că trebuie să meargă la serviciu, trebuie să îşi ia copiii de la şcoală, trebuie să îşi mângâie soţul sau soţia şi să îşi construiască propria viaţă. Încet, încet, trecuţi de cei 50 de ani, ne apropiem de limită, suntem tot mai firavi, tot mai împovăraţi, iar nopţile pierdute în tinereţe, grijile, goana după mai mult, ne ajung din urmă şi ne plesnesc nemilos, sub forma uunor suferinţe diverse. Şi atunci ne întrebăm, miraţi, cât trăim de fapt la intensitatea maximă a vieţii? Doar 30 de ani buni, după care încă maxim 30, în care păşim cu atenţie şi ne abţinem de la plăcerile intense ale vieţii, pentru că organismul nostru are nevoie de linişte şi relaxare, de protecţie? Ce existenţă efemeră! Iată filosofii şi întrebări existenţiale, care ne fac să vedem, în fiecare prime zile, repetabile poveri, să vedem un nou început! Un început în mintea noastră şi o speranţă că efemeritatea va fi prelungită măcar cu o zi! Nedrept destin şi trecătoare speranţe omeneşti!