Politica extremelor umilitoare; Cum trage opoziţia Mîţu de coadă

De peste douăzeci de ani, de când viaţa politică mehedinţeană a revenit oarecum la normal, în sensul menifestării libere a ideologiilor şi bătăliilor din arena politică locală, scena politică pare dominată de un soi de inconştienţă amestecată cu un concept distructiv al anihilării reciproce permanente a adversarului. Pe fondul unui obicei al reducerii la absurd şi la tăcere a opoziţiei, fiecare guvernare locală a comis acelaşi şi acelaşi păcat, idiferent de caracterul alternativ al exercitării puterii.

După 1992, când viaţa politică locală începe să se cristalizeze, actorii politici locali, indiferent cum s-au numit ei, au dezvoltat în permanenţă o poftă nebună de a-şi devora opozanţii. Este adevărat că guvernările locale s-au zidit pe scheletul celor naţionale, dar şi pe valul de opţiuni electorale, mehedinţeanul, ca tot românul, votând conform principiului „Ajunge cu ăştia, au furat prea mult, să mai vină şi ceilalţi!” Între 1992 şi 1996, FSN, FDSN şi ulterior PDSR au dominat scena politică, iar puţinele voturi primite de opozanţi (PNL, PRM, PUNR, PSM, PS, etc.), au fost folosite pentru rolul lor arbitrariu în formarea unor majorităţi necesare PDSR. Virgil Popescu, lider ţărănist, a ajutat PDSR, de exemplu, să conducă Consiliul Judeţean, adică l-a secondat, în diverse combinaţii politice, pe Constantin Sârbulescu la conducerea CJ Mehedinţi. Cu toate acestea, PDSR a putut defila fără probleme în Mehedinţi, fără a conta în ecuaţia naţională a partidului. Dar a făcut-o fără vreo opoziţie prin jur, deoarece opoziţia era cumpărată şi anihilată. Între 1996 şi 2000, a guvernat opoziţia anti PDSR, venise vremea partidelor istorice şi a frontului democrat al lui Petre Roman, transformat în Partidul Democrat, viitoarea rampă de lansare către Cotroceni a preşedintelui Traian Băsescu. Şi de această dată CDR a neutralizat complet opoziţia, chiar dacă la nivelul CJ Mehedinţi coabitarea cu un preşedinte PDSR a fost preferată, în schimbul serviciilor de altădată ale celor de la PDSR, acum partid de opoziţie. Totuşi, opoziţia a fost din nou redusă la tăcere, CDR având un senator şi doi deputaţi, prefectul judeţului şi majoritatea deconcentratelor. După anul 2000, când PDSR revine fulminant la putere, într-o dulce alternanţă pentru neuitarea gustului la fel de dulce al ciolanului, opoziţia este la fel de moartă şi leşinată în Mehedinţi, aşa cum se întâmplă şi în perioada 2004 – 2008. Aici trebuie spus că reduta numită Consiliul Judeţean nu poate fi cucerită, întrucât Adrian Duicu şi Eugen Nicolicea negociază dur, dar eficient postul de preşedinte al Consiliului Judeţean pentru acelaşi „nemuritor” Stelică Sârbulescu. De fapt nu Sârbulescu era aici miza, ci postul de preşedinte. În mandatul dominat de PDL, se încearcă din nou lichidarea oricărui gen de opoziţie politică, numai că de această dată totul se face atât de profund şi în forţă, încât opoziţia se resemnează, se retrage, dar nu se predă, ci sapă la fundaţia castelului destul de fragil al puterii portocalii. Ardian Duicu îşi calculează fiecare pas şi ţinteşte către un piedestal spre care nimeni nu putea crede la acea vreme că el ar putea să ajungă. Poate tocmai de aceea a câştigat tot Adrian Duicu, pentru că nimeni nu a fost în stare să îl evalueze la adevărata lui capacitate politică. De această dată zdrobirea oricărui tip de opoziţie politică a fost devastatoare. Adrian Duicu nu mai are astăzi cu cine se lupta politic în Mehedinţi, însă această dominare absolută pare să îl facă chiar şi pe el să tânjească după ceva opoziţie, după cineva cu care să se mai dueleze din când în când. Poate fi oare speculată cu abilitate de la centru poziţia de stăpân absolut al unui judeţ, poziţie deţinută de cei mai mulţi dintre liderii PSD din teritoriu? Poate că da! Ce-i drept, până una alta, există încă suficiente motive de distracţie: opoziţia trage Mîţu de coadă, poate pentru a-l readuce la „casa părintească”.