poveşti nemuritoare

Fifty–fifty

Nu vreau să abordez niciun fel de profil moral, dintre cele din preajma mea, nu vreau să nominalizez şi nici nu îmi propun să arăt cu degetul pe nimeni. Chiar nu mă interesează să fac niciun fel de dezvăluiri, printre aceste rânduri. Vreau doar, pentru că este vremea poveştilor şi a magiei, să vă spun o poveste. Veţi hotărî dacă e una veselă sau tristă...

A venit de nicăieri şi ni­meni nu îl cunoştea. A plăcut, de la prima ve­dere tuturor şi a fost destul de şiret să fructifice darul preţios cu care Dumnezeu l-a înzestrat. A urcat rapid şi a devenit ce­lebru, popular, dedicat, in­dis­pensabil şi inconfundabil. Un om iubit de toţi, temut de unii, folosit de alţii şi enervant de ca­rismatic. În general, eroul nos­tru este atât de iubit, încât este greu să nu îl iei în seamă, iar ăsta e un lucru bun. A ştiut să mear­gă la inima celor care îl iu­besc şi să devină adulat. A ştiut să facă multe, mult mai multe decât visau cei care îl apre­ciază, pe merit şi pe bună drep­tate. Este, de fapt, Făt-Frumos, cel care s-a luptat cu zmeul cel rău şi i-a retezat toate capetele, doar dintr-o lovitură de sabie. Zmeul s-a ramolit, chiar dacă nu a mu­rit de tot, după ce a fost de­capitat şi oricum, bietul zmeu nu mai valorează acum nici cât o ceapă degerată. Făt- Frumos a reuşit şi a învins, dar la scurt timp a început să guste din plin din victoria sa şi să îşi revendice dreptul de învingător. Nimic de zis, nimic de co­mentat, doar fap­tele sale sunt măreţe şi ne­preţuite, iar răs­plată trebuia să fie pe măsură. Am putea să îi spu­nem lui Făt- Frumos, de acum înainte, Ne­muritorul sau Ne­muriciul, pentru că el a devenit nemu­ritor. Nici asta nu ar fi o pro­blemă, dar eroul de po­veste a început să intre în legendă, să fie subiect de snoave şi bancuri şi să şocheze. În îm­părăţia lui Făt-Frumos Ne­muritorul, circu­lă o poantă cu iz dureros de realitate. Fifty – fifty! Aşa şoptesc cei care, în calitate de supuşi ai Împărăţiei, mai glumesc şi ei la un pahar sau mai vorbesc prostii, pe la beţie! „Aiurea, domnule! Oameni răi şi vorbe la beţie!”, a spus cineva, odată, după ce a auzit denu­mirea noului blazon al Îm­pă­ratului Nemuritor. Da, vorbe la beţie, dar... „In vino veritas!” Nu mai are importanţă, până la urmă ce blazon flutură împă­ratul şi nici dacă avuţia viste­riei sale s-a înzecit. Să fie să­nător şi să aibă parte de tot ce a adunat! Nu ne interesează pe noi muritorii, nu vrem să ştim, nu vrem să auzim! Suntem fericiţi că Măritul ne-a scos din mi­zerie, că ne iubeşte, că e un îm­părat popular şi că există! Nu avem voie noi, cei muritori şi maliţioşi, cei mici şi neînsem­naţi să ne dăm cu părerea! Să ne trăieşti, Împărate! Să îţi dea Dumnezeu sănătate! Totuşi, bunule Împărat, să nu uiţi că de fapt, dacă muritorii nu au voie să vadă augusta ta faţă şi să audă cristalinul şi nepămân­teanul tău glas, există şi mo­mente în care augustele feţe „nevăzute” trebuie să se arate. În istorie, există un asemenea moment şi s-a consemnat îme­diat după ce americanii au aruncat bomba atomică asupra ora­şului japonez Nagasaki. Atunci, împăratul Hirohito a vorbit la radio, pentru prima oară! Împăratul Hirohito nu avea, însă, pe vremea aceea, te­le­fon mobil şi nu putea răs­punde, aşadar, la acest aparat. Împăraţii de azi au asemenea aparate, dar nici ei nu pot răspunde la toţi mu­ritorii, decât la o parte din ei! De asemenea, Hirohito s-a ales cu Hiroşima şi Nagasaki zdrobite şi cu poporul topit de bombele atomice, dar el nici aşa nu a vrut să facă fifty – fifty cu ame­ricanii. Împăraţii din ziua de azi fac fifty – fifty cu oricine se încumetă, pentru că e mult mai profitabil! Iertaţi, vă rog, ne­simţita noastră poveste, dar e una fantastică, e de decembrie şi de Moş Crăciun! Nu are nicio legătură cu realitatea! Reali­tatea este una minunată şi încântâtoare! Am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea! Sau poate, scuzaţi, trebuia să spun: „Şi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi!”