Politica riscantă a răzbunării

Politica riscantă a răzbunării

Puţini sunt politicienii care, la momentul la care au ocupat o funcţie administrativă desemnată prin vot popular au dat dovadă de luciditate şi echilibru emoţional, reuşind să uite tot ceea ce au păţit în campania electorală şi să treacă la fapte, fără resentimente şi fără să se înece în voma propriei uri. O ură viscerală! Majoritatea au ales, din păcate, să ameninţe şi să execute, crezând că astfel va semăna teama şi teroarea în jurul lor.

Alegerile locale s-au încheiat şi deja au trecut 10 zile de la momentul plin de tensiune al acelei zile fierbinţi. Ecoul alegerilor locale se estompează, iar noii aleşi îşi ocupă funcţiile, plini de încredere şi de optimism. Unii se află la al doilea, al treilea sau chiar al patrulea mandat şi abordează victoria în alegeri ca pe o banală continuitate. Alţii probează pentru prima oară în viaţa lor funcţia conferită de votul majorităţii alegătorilor prezenţi la urne. Toţi aleşii locali din Mehedinţi, începând cu preşedintele CJ Mehedinţi, consilierii judeţeni, consilierii locali şi mulnicipali, cei 66 de primari, toţi aceşti aleşi locali au în faţă un mandat de patru ani în care, după puterea fiecăruia, vor încerca să îndeplinească promisiunilor făcute în campania electorală şi să se pună în slujba comunităţilor ce i-au desemnat să ocupe funcţii de răspundere.

Aleşii locali ai anului 2012 ştiu foarte bine ce înseamnă mandatul pe care l-au primit de la alegători şi oricât ar fi ei de dezinteresaţi de ceea ce au promis în campanie, vor trebui să respecte cuvântul dat, pentru că o eventuală minciună îi va costa la alegerile viitoare. Se spune că un ales, fie că este local sau naţional, îşi începe campania electorală chiar din ziua în care îşi începe mandatul, pentru că responsabilitatea lui este una enormă, iar riscul de a dezamăgi este şi mai mare. În general, aleşi locali îşi încep mandatul cu o deschidere spre dialog şi o disponibilitate către o campanie de imagine favorabilă, asta dacă au învăţat ceva din lecţiile democraţiei, aplicate de-a lungul istoriei, de cele mai multe ori cu duritate şi intransingenţă. Aşa ar trebui să fie un om normal şi o situaţia de normalitate a calităţii de ales local. Doar că, vedem în peisajul politic şi adminsitrativ local, declaraţii ofensive şi demonstraţii de forţă, lipsite nu numai de tact, ci şi de maturitate politică. Iar aici ne referim la Adrian Duicu, cel care a câştigat, nu mai comentăm cum şi prin ce metode, preşedinţia CJ Mehedinţi.

În mod normal, în calitatea sa de învingător, Adrian Duicu ar trebui să fi depăşit euforia victoriei, să treacă rapid prin comentariile şi suspiciunile de fraudă care planează asupra fragilei sale victorii şi să rostească un discurs al responsabilităţii funcţiei pe care deocamdată crede că a dobândit-o. Ce face, în schimb, Adrian Duicu? Ameninţă! Bravează şi supralicitează! Se răfuieşte cu presa ostilă şi se comportă de parcă ar fi un fel de vătaf al acestui judeţ. Adrian Duicu este, prin acest comportament, pus în faţa unei situaţii jenante şi extrem de periculoase pentru el. Un politician respiră prin intermediul presei şi orice scandal sau răfuială cu jurnaliştii poate fi fatal pentru un politician. Adrian Duicu se crede acum omnipotent şi omniscient, iar acţiunile sale sunt cel mai probabil influenţate de ura viscerală a unui consilier personal, prost ales, care urmăreşte acum doar să îşi plătească nişte poliţe ce ţin de propriile lui frustrări. Duicu pare să asculte de un individ care se simte fragil în faţa opiniei publice şi care are o dorinţă imensă de parvenitism şi o tentaţie a oportunismului feroce.

Dacă Adrian Duicu şi-ar aminti cum era hărţuit de presă la începutul carierei sale, cum se temea de jurnaliştii care îl căutau cu disperare şi care erau dotaţi cu informaţii despre tot soiul de afaceri murdare pe care le făcuse, ar înţelege că un atac frontal la adresa presei, de pe poziţia jupânească pe care i-a acordat-o votul, destul de bine fraudat, al alegătorilor, este distructiv pentru imaginea sa viitoare. Duicu este oricum un om vulnerabil în faţa presei, iar declaraţiile făcute în conferinţele de presă, potrivit cărora toţi cei care l-au criticat în campanie vor plăti, sunt copilăreşti. Duicu ar trebui să se teamă nu de presă, ci de propriul său trecut, distilat prin presă!