DREPTUL LA OPINIE

Recent pe site-ul cotidianului INFORMATIA DE SEVERIN, un domn, MITICA P. şi-a permis să admonesteze o jurnalistă, întrebând-o dacă nu cumva o fotografie de la un articol "este cea şparlită de ordinarul tău redactor şef". În aceste condiţii, un alt domn, DAN PAULESCU şi-a permis sa trimită un set de scrisori, pe care le prezentam mai jos: 

Scrisoarea I

                                                   Domnule St. Just – INJUST

                Cum sunt un înrăit cititor de presă scrisă am urmărit, fără să vreau, şi atacurile tale otrăvite,  pătimaşe, la adresa redactorului şef al „Informaţiei de Severin”, tânărul, prodigiosul şi talentatul gazetar, Romeo Crâşmaru.

            Înainte de toate, vreau să-ţi invoc şi să reactualizez o problemă de principiu: de când e presa-presă, adevăraţii gazetari nu s-au defăimat între ei, nu au aruncat cu zoaie şi mizerii pestilenţiale unii asupra altora, nu s-au insultat şi calomniat public, în scris, într-o manieră grosieră, de maidan sau ca la uşa cortului, pentru bunul şi simplul motiv, că, din asemenea bălăcăreli suburbane, are întreaga breslă a ziariştilor de pierdut, în ce priveşte credibilitatea şi imaginea ei publică.

            Apoi, îţi voi spune că pretextul declanşării furiei tale pamfletare, miza acestei polemici de un exacerbat subiectivism este atât de minoră, de insignifiantă, încât, nu numai că mă simt obligat a o mai evoca pentru cititorii acestor rânduri, dar, mai mult, prin inconsistenta ei, îmi oferă şi cheia înţelegerii exacte, ferme, fără nici cea mai mică urmă de dubiu, a ADEVĂRATEI cauze, a CAUZEI – CAUZELOR, cum ar spune marele Tudor Arghezi şi anume, oricât ar părea de banal, de dezarmant de simplu şi nespectaculos, o veritabilă criză de INVIDIE (ne)profesională, generată de evoluţia rapidă, mereu ascendentă, a lui Romeo Crâşmaru, până la mai mult decât onoranta şi (poate) nesperata funcţie de redactor-şef al celui mai puternic, mai important şi mai valoros ziar, care a apărut vreodată în judeţul Mehedinţi, „Informaşia de Severin”.

            Ori, de când e lumea şi pământul, multe şi mărunte i se pot ierta unui om, de către cei din jurul său, în afara faptului că este mai bun decât ei şi, în consecinţă, şi-a câştigat un statut profesional şi social superior. Asta, numai asta, în veci nu ţi-o „iartă” nimeni.

            Deci, automat, intră în funcţiune invidia, degradanta, autodevoratoarea şi obsedanta invidie  (metamorfozată,  pe negândite, în ură), care se abate stihinic, demolator, asupra celui care le-a luat-o înainte, măcar cu trei bătăi de aripă, surclasaţilor săi.

            Aşa că, dragă St. Just-INJUST, orice ar fi făcut sau n-ar fi făcut Romeo Crâşmaru, din clipa când a comis „înalta crimă” de a deveni redactorul şef al prestigiosului cotidian, tu, în furia oarbă a invidiei tale automutilante, tot i-ai fi sărit, odată şi odată, în beregată.

            Ca să risc o nevinovată, dar plastică şi revelatoare comparaţie, în finalul acestei prime scrisori, voi spune că ai stat la PÂNDĂ, ca linxul (numele „boieresc”, pe „radicaleşte”, al RÂSULUI carpatic)  ascuns printre  ramuri şi frunze, până a apărut însetat, la izvor, cerbul mai norocos decât tine. Atuci l-ai atacat prin surprindere, cu ferocitate, cum numai RÂŞII ştiu să atace ...

                                                                                                                                 (Va urma)

                                                                                                                                  Dan Paulescu

Scrisoarea II

Dan Paulescu

                                                     Dragă Şt. Just-Injust,

                Ştii ce am pierdut din vedere, când ai dezlănţuit pătimaşul şi destul de necontrolatul atac de presă împotriva colegului tău de breslă, Romeo Crîşmaru, dragă Şt. Just-Injust? Orbit de INVIDIE, cum ţi-am explicat în „Scrisoarea I” şi de ura ta viscerală pentru toţi oamenii care s-au realizat în viaţă, mai bine decât tine, ai uitat un lucru elementar, dezarmant de simplu şi vechi de când lumea lume, şi, anume, că, de cele mai multe ori, diatribele spasmodice, otrăvite şi nejustificate au un puternic efect autodemolator, de bumerang, îl obligă pe aşa-zisul pamfletar - „justiţiar” să se dea gratuit într-un jenant spectacol, îi cade  masca sau măştile şi numeroşii cititori au dezagreabilul, regretabilul prilej de a-l vedea pe belicosul ins în toată „splendoarea” frustrărilor sale deviatoare, mutilante.

            Cum poţi să-ţi închipui, dragă Iustinele-Injustele, că poate să te aplaude cineva şi să rămână cu o bună impresie despre tine, după ce îţi citeşte frazele sufocante uneori irepresibile, deplasate şi împănate frecvent de cuvinte şi sintagme injurioase, de genul: „un PUNGAŞ penibil”, „linguşitorul”, „musiu”, „ordinarul”, „luaţi-l de urechi pe pezevenghiul acesta”, „cum e cu FURTUL comis de pungaşul”, „specimenul să bage bine la cap”, „să-i mai daţi câte o scatoalcă” şi altele?! Ce fel de om este acela care foloseşte un asemenea limbaj suburban, dragă Justinele?!

            Dar culmea penibilului îl atingi, totuşi, atunci când aduci, prin intermediari, în discuţie problema studiilor celui atacat cu atâta duşmănie, tocmai tu care nu ai absolvit nici liceul, ai doar o diplomă de 7(şapte) clase şi una de şcoală profesională. Dar despre complexul de cultură, care te torturează obsesiv, îţi otrăveşte sufletul şi viaţa şi te determină să urăşti tot ce întâlneşti în cale, voi scrie în „Scrisoarea III”.

                                                                                                                                                (Va urma)