Vicontele

Carelis de la Vila

Nu e numele vreunui viconte sau vreun alt titlu nobiliar, ci o simplă alăturare de termeni, decupaţi dintr-un context românesc şi pur oltenesc. Un personaj machiavelic, uns cu toate alifiile, autor al unei sumedenii de ţepe şi plecat de la roata de autoservice, a ajuns să conteze, mai mult sau mai puţin, în analele puterii. Pare de neclintit, titrat, elevat, dar trecutul îl declasifică.

A fost o vreme când, printre lacune legislative şi începuturi de democraţie, indivizi veroşi s-au învârtit cum au putut şi s-au căţărat spre vârful piramidei. Era după 1990, românii se bucurau de fructul încă neştiut al libertăţii, în numele căreia pretindeau că pot face absolut orice le trece prin minte, inclusiv găinării şi bişniţării. Un individ interesant începuse să îşi croiască drum printre afaceri cu bere, cu orz şi umflat de roţi. A încercat de toate, a tras ţepe şi a făcut politică. A dat în stânga şi în dreapta şi uneori a uitat de mâinile întinse de prieteni. Încet, dar sigur, a devenit fără scrupule şi a început să fie din ce în ce mai flămând după bani, funcţii şi onoruri. La capitolul politică, s-a plimbat peste tot şi a visat continuu la o funcţie dolofană. Fiindcă s-a priceput la comerţ, la găinării şi şmecherii, valurile vieţii l-au adus la o instituţie creată să protejeze industria şi comerţul şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să încaseze salarii nesimţite. Mai târziu, politica l-a adus dregător local, postură din care Carelis de la Vila a cinstit cu bănet greu Vila, pentru a-şi ridica vila, a dat terenuri şi licitaţii pe ochi frumoşi, a vândut imobile, pe care apoi le-a luat înapoi şi a ajuns „om mare”. Ascensiunea şi conturile l-au transformat într-un şmecheraş cu titlu de doctor în economie. Era şi normal, atâta timp cât legile economiei de piaţa l-au ajutat atât de bine să tragă ţepe din Dobra şi până la Bucureşti, stricând orzul pe bere. Când treaba s-a împuţit, iar orzul nu s-a mai plătit, pentru că eru mai multe vagoane la mijloc, vicontele nostru şi-a respectat blazonul „Carelis”, aşa că s-a „carelis” din afacere şi s-a făcut că plouă. Un amic la care a ajuns, întâmplător, telefonul vicontelui cel şmecheraş, povesteşte că, multă vreme, era sunat de tot felul de ciudaţi care îl întrebau de bani. Unii mai plângând, alţii mai în forţă! Ba chiar se spune că, noul posesor de telefon de viconte, ar fi primit şi ameninţări cu moartea, dacă nu îşi plăteşete datoriile. Dar vremea a trecut, ţepuiţii s-au împăcat cu ideea şi au înţeles că nu îşi mai pot vedea banii, aşa că s-au lăsat păgubaşi. Numit mare vice-dregător, vicontele Carelis de la Vila s-a pricopsit cu un teren de cinema şi s-a boierit. Dar năravurile nu şi le-a uitat! Jonglerii imobiliare, afaceri de duzină, demnităţi publice, vacanţe la ski şi tot ce îşi visase, încă de pe vremea când lua orz şi bere pe datorie şi uita data scadenţei, toate i-au fost date ca răsplată de, probabil, propria sa divinitate. I-ar mai surâde, însă, ceva: o funcţie politică, da una mare de tot, iar pentru asta ar face orice! Treaba e că, ducându-i-se buhul de ţepar, şmecher şi alunecos, numeni nu îl mai ia în seamă serios, ci îl folosesc toţi.